Țigara vroia să fie fumată. Puteam să mă împotrivesc? Așa că, îndrumată de ochii dependenței, mă apropii de fereastra din capătul camerei slab luminată și rece. Nu îmi pot imagina cum poate să fie atât de frig. Nici măcar nu e toamnă. Aproape că scot aburi pe gură. Mă apropii de geam și încerc să îl deschid. Un maldăr de praf îmi pică pe părul proaspăt spălat și un scârțâit îngrozitor mă face să mă las păgubașă. Presupun că geamul nu mai fusese deschis de sute de ani. M-am găsit eu, nou venita, să îi distrug mucegăirea neclintită.

Podeaua scârțâia sub picioarele mele goale. Mă simțeam bine în această casă. Parcă mă definea. Parcă descria perfect ce e în sufletul meu. Mama a văzut-o ca pe o ultimă șansă. Era cea mai ieftină din toată rubrica de închirieri și nu-i de mirare la felul cum arată. Tapetul, care odată obișnuia să fie verde, acum, din cauza trecerii timpului, e din ce în ce mai gălbui, în puținele locuri unde nu are igrasie. Dacă nu ar fi fost scârțâitul ăsta, nici nu mi-aș fi dat seama că există podele. Aș fi crezut că e o casă făcută din praf. E, asta e, la banii ăștia este lux.

Strada este liniștită, ploaia picura pe veranda din fața casei. Nu mă feream de ea, îmi apăram doar tigara. Era ultima pe care o aveam. În plus, nici nu știu unde este magazinul. Picăturile cădeau fremătânde pe strada plină de gropi și noroi. În dreptul scărilor lua naștere o mică mocirlă. În rest totul era verde. Ici colo mai vedeai o păsărică rătăcită străpunsă cu bestialitate de ploaie. Norul parcă încerca să omoare tot din jurul lui, aruncând cu gloanțele-i specifice pe întreaga suprafață a împrejurimilor.

Mă așez pe scaun, stingându-mi țigara și încercând să îmi aduc aminte cât de mult pot de acest oraș. Obișnuiam să locuiesc aici, nu în casa asta, dar în acest cartier, pe o stradă micuță și liniștită, unde soarele putea fi văzur perfect și atunci când răsărea dar și când apunea. Când tata a primit un loc de muncă mai bine plătit, ne-am mutat în capitală. Era frumos și acolo. Încercam să economisim, stând în condiții jalnice, pentru a ne întoarce aici cât mai repede cu putință. Îmi aduc aminte că locuiam într-o singură camera toți trei. Era un apartament închiriat de mai multe familii sărace care puneau banii lalolală să plătescă chiria. În cameră nu era decât un pat, în care dormeam fiecare cum apucam. Nu aveam voie să stăm în bucătărie decât o oră pe zi, nu știu de ce, așa se făcuseră înțelegerile.

Tonul meu de apel se auzi răsunător. Alerg să răspund. Un număr necunoscut mă apela. Răspuns.

– Alo. Cine este? am zis eu pe un ton calm. Eram extrem de curioasă să aflu cine e. De obicei dau numelere de telefon numai persoanelor de încredere.

– Hei salut! Nu mă recunoști? răspunse vocea necunoscută.

– Ar trebuit?

– Logic că da, prostuțo. Hai, îti dau un hint.

– Să-l aud. vocea îmi părea exprem de familiară, de parcă o știam încă din copilărie.

– Nu îți mai dau. Îți zic direct. Văd că deja încerci să îți aduci aminte cine sunt. Sunt eu, Maya, remember me?

– O, Doamne! Nu îmi vine să cred. Ce faci? De unde ai făcut rost de numărul meu?

– Hei, hei. Chill. Calmează-te. Avem destul timp să vorbim despre asta. Hai, îmbrăcarea. Vin să te iau în 5 minute. Fii gata că nu avem timp de pierdut… zise închizând telefonul

– Stai. închisese deja.

Reclame